Cum ne producem orașul? – discuție între Laura Panait și Silviu Medeșan
Acest text
este transcrierea unei discuții informale între Lala (Laura) Panait,antropologul,
și Silviu Medeșan, arhitectul, inițiatori și coordonatori ai proiectului „La
Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur”. Acest proiect a început în 2012 sub „umbrela”
proiectului european Landscape Choreography[1], care reunea 3 contexte locale diferite: Cottbus
(Germania), Taranto (Italia) și Cluj și își propunea sondarea acestor locații
prin mijloace interdisciplinare situate între artă în spațiu public,
performance, arhitectură a peisajului, analiză socio-antropologică și
grădinărit urban. În contextul clujean, coordonatorul local Asociația Colectiv
A a continuat acest proiect până astăzi încercând să producă o schimbare reală
în zona „La Terenuri” din cartierul Mănăștur folosind mijloace culturale,
sociale și civice. După 6 ani de proiect, transcriem o discuție de rutină care
chestionează rolul actorilor urbani în producerea orașului și modul cum ei se
retrag din acest proces.
 |
| Foto 1: Silviu Medeșan, Laura Panait - Trasee alternative în Cluj, Orașul Vizibil, Fundația AltArt 2012. Aceste săgeți au fost amplasate în Mănăștur, foarte aproape de Cinema Dacia și în zona “La Terenuri”. Se observă că în acea perioadă toate direcțiile arătau înspre centru sau înspre partea estică a orașului, acolo unde exista mai multă infrastructură culturală sau de loisir. Singurele activități culturale în Mănăștur erau niște proiecții în aer liber în timpul TIFF-ului și anumite evenimente organizate de școlile locale. Între timp în 2013 a demarat proiectul “La Terenuri” iar în 2016 s-a deschis Cinema Dacia © Silviu Medeșan |
Lala Panait: Ce caut eu în oraș? Dacă ieși în afara Clujului
oriunde e dezastru, ieri am avut încă o epifanie: trăim în bula asta creativă,
dar până la urmă asta e parte din Cluj, așa se vinde orașul și mi-am dat seama
de avantajele acestui context care ne-a făcut liberi să facem ce vrem, față de
alte orașe, față de București, unde nu prea miști. Din cauza asta m-am întrebat:
„eu cu ce naiba am contribuit la acest Cluj, apropos de reshift-uirea orașului, inclusiv la nivel politic?”
Silviu Medeșan: Ți se pare că nu ai contribuit cu nimic
la Clujul de azi?
L: Am avut ezitări, pentru că dacă întrebi politicieni o
să zică „Na bine, voi ce-ați făcut? Sau AltArt-ul?”. Ce a făcut AltArt 20 de
ani? Mi se pare foarte important să ai răbdare. Noi doi am avut mult entuziasm la
început, entuziasm care s-a mai temperat între timp... acum cred că trebuie să
ai răbdare cu orașul.
S: Cel mai important lucru pe care l-am realizat noi,
cumva instinctual, e că am dus proiectul mai departe. Pentru că atunci când am
pornit proiectul european Landscape
Choreography, el era finanțat doar pentru 2 ani. Noi ne gândeam încă de
atunci: „proiectul ăsta nu o să dureze doar 2 ani”. Tu te-ai gândit vreodată la
început că facem proiectul ăsta și ne mutăm altundeva?
L: Am început cu multă joacă în oraș, aveam background-ul ăsta ludic, în sensul că noi am tot testat urbanul cu instinct și cu inimă. Acum stau să mă gândesc: ce am făcut din instinct și intuiție, ce am făcut din rațiune? Antropologul din mine a fost între, am lucrat din intuiție fără să mă gândesc prea mult, nu am avut tot timpul overall-ul orașului, am testat local prin doing it și nu foarte mult prin writting about it!
S: Asta e interesant că tu, ca antropolog, n-ai lucrat cu
o metodă strict învățată în școală. E foarte important să ai pasiune și să te
intereseze urbanitatea, să fii curios de o zonă din oraș. În condițiile astea nu
poți să o uiți după doi ani, pentru că nu mai sunt bani și ai scos publicația
proiectului. Asta e problema actorilor clujeni: gândesc în finanțări, nu în
proiecte! Or, mie mi se pare că noi am pornit de la început într-un proiect:
mergem în Mănăștur și dezvoltăm un proiect acolo, că durează 1-2 ani sau 3-4-5,
noi o să rămânem acolo până rezolvăm treaba.
L: Apropos, Colectiv A a început festivalul Temps d’Images cu o finanțare europeană
de trei ani, după care aceasta a încetat și asociația a căutat finanțări care
să continue edițiile și să țină în viață festivalul. În proiectul „La Terenuri”
am intrat pe proiect iar după finanțarea europeană am început să găsim
finanțări pentru a continua proiectul, apoi am început să conștientizăm că, de
fapt, proiectul ăsta e un proces, asta înseamnă mai mult decât gândirea de proiect.
Mai ții minte agitația aia când la un moment dat am aplicat la 9 call-uri într-una dintre ierni și niciuna
nu cred că am luat-o...
S: 50% din timp era scrisul de proiecte, 30% acțiune pe
teren și încă 20% raportare la finanțator.
 |
| Foto 2: Inaugurarea proiectului “Pârâul Nostru” finanțat în 2018 de Centrul Cultural Clujean. Proiectul a constat într-o anchetă sociologică cu 1200 de respondenți din zonă, ateliere de graffiti, ateliere de construire și peisagistică cu studenți și locuitori și evenimente culturale la Zilele Mănășturului. Fotografia reprezintă “Podulețul” care face legătura între cele 2 maluri ale Pârâului Calvaria (zis și “al Țiganilor”), pârâu care leagă zona La Terenuri de Cinema Dacia © Mihai Armanca |
L: Uneori raportarea e 300%, asta e problema. Pe mine nu
m-a învățat antropologia să lucrez cu mine, nu m-a învățat psihologie, nu m-a
învățat terapie cu mine când mă arunc într-o comunitate și încep să empatizez.
Noi nu am empatizat doar cu indivizi, ci am rezonat și cu problemele orașului,
în sensul că ne simțeam neputincioși că nu puteam rezolva atâtea lucruri. Nimeni
nu ne zice ca cercetători că, odată ce faci Participatory
Action Research, trebuie să te protejezi. Ne-am dus în Mănăștur încercând
să analizăm din curiozitate, negândind foarte strategic, pentru că nu aveam cum,
era prea „la cald” și ne-am aruncat cu capul în față. Mie, personal, mi-a
crescut foarte mult nivelul de empatie și nu am știut să mă protejez. De ce nu
discutăm între noi, de ce nu creăm un fel de
toolkit de lucru în comunitate și în oraș, de ce ne apucăm toți de la 0 în
proiecte similare? Același lucru cu finanțările, există rulajul ăsta: empatia
din comunitate, e și finanțatorul care vrea ca lucrurile să se întâmple în alt
fel și uneori, behind the scenes, ne
presează în acea direcție, e și raportarea financiară (uneori interminabilă) și
la sfârșit te gândești pentru ce/cine faci toate astea?
S: Asta am observat și eu în teza mea de doctorat că, în
primul rând, finanțările divid grupurile de actori urbani, fiecare
autolegitimându-se în activarea unor teritorii diferite din oraș și, în al
doilea rând, că nu gândim în procese, cum ziceai mai devreme. Mi se pare mult
mai potrivit cuvântul proces, pentru că proiectul se întâmplă la fața locului, iar
procesul se desfășoară în timp, inclusiv după ce plecăm noi acesta continuă.
După munca din Mănăștur mie mi se pare că am lăsat, totuși, ceva în spate...
Spre exemplu, vara aceasta s-au făcut primii pași spre transformarea zonei „La
Terenuri” în parc[2], proiect despre
care noi am aflat din coincidență. Cred că după 6 ani de lucru în cartier, în
care tu erai interfața cu Primăria în fiecare an, puteam măcar să fim anunțați că
urmează să se lanseze o licitație pentru amenajarea zonei „La Terenuri” ca parc
sportiv, pe modelul celui din cartierul Gheorgheni[3]. Puteam să
organizăm niște dezbateri mai concentrate pe dezvoltarea temei de proiect.
Inclusiv unul din directorii din Primărie, a fost de părere într-o discuție
avută la Cinema Dacia că pentru astfel de dezbateri a luat naștere Centrul de Inovare
și Imaginație Civică (CIIC) al Municipalității. Deci știau foarte bine că ne ocupăm
de proiect, dar în momentul lansării licitației am fost complet uitați. Mă
întreb de ce apar scurtcircuitările astea între proiectele culturale soft, care pregătesc terenul, și proiectele
tehnice, hard, care transformă fizic
orașul?
L: Cred că a fost o sincopă în comunicarea cu Primăria.
Noi am fost omiși de la multe conferințe de presă și de la unele dezbateri din
Sala de Sticlă a Primăriei. Unele lucruri sunt făcute și voit ca să nu ne
avantajeze pe noi și să se mimeze această democrație în oraș. De aici și întrebările mele: oare chiar nu a
contat ce am făcut pentru cartier și pentru oraș? Nu merităm să primim un
telefon când e vorba de ceva important pentru proiectul și inițiativa noastră din cartier?
S: Și atunci unde e acest scurtcircuit? Adică știu
numărul tău de telefon când e nevoie să trimită un banner cu logo-ul Primăriei
la Zilele Mănășturului, dar îl uită când lansează licitația care schimbă total
situația din zona „La Terenuri”.
L: Aici putem să vorbim și cât de mult am fost folosiți în
relația cu autoritățile. Noi ne-am asumat această relație destul de duală de la
început. A fost o negociere constantă și uneori identitatea și idea proiectului
“La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur” ne erau umbrite fiindcă se dorea un take over în timpul Zilelor Clujului
organizate de Primărie. Și eu de multe ori m-am simțit folosită, dar poate de
multe ori nici n-a fost această intenție, în iureșul muncii și birocrației lor.
Noi nu am avut niciodată resursele, inclusiv cele financiare, să ne organizăm
astfel încât să avem o super vizibilitate și o armată de voluntari care să pătrundă în
cartier. Noi suntem un proiect mic comunitar pentru o zonă și ne-am luat o
responsabilitate cam mare să ne numim festivalul „Zilele Mănășturului”, asta
înseamnă că ne adresam întregului cartier. A contat susținerea Primăriei,
pentru că cu ei am început totul, ei au fost primul finanțator direct, ei ca
parteneri ai proiectului nostru au o mai mare forță în comunicare, dar au comunicat cum au dorit ei și în
scopuri politice. E un joc al banilor, al imaginii și al mizelor mai mari
din oraș. Proiectul nostru a început în acest tăvălug, neavând nici destui
bani, nici destulă imagine și necunoscând toate aceste mize. Am ajuns în niște
„ecuații urbane” pe care am început să le înțelegem mai bine din mers. Noi ne
vedeam punctual de grădinărit și activități în zona „La Terenuri”, în timp ce
probabil un investitor cumpăra grădinile urbane răsărite acolo în anii ’70 și
avea planul deja făcut cu ce o să se întâmple în următorii zece ani în zonă.
Deci paralelismul ăsta al puterii statului si al puterii economice a existat
acolo mereu, noi n-am fost conștienți, fiindcă ne-am văzut de pasiunea pentru
comunitate. Dacă eram mai pragmatici eram atenți și la alte aspecte.
S: La un moment dat,
în campania electorală pentru primar din 2012 se promiteau grădini
urbane pentru fiecare clujean care dorea acest lucru, era o chestie cool la vremea respectivă. Trebuie să
zicem că noi am început proiectul în acea zonă din Cluj inclusiv pentru că am
fost atrași de aceste practici mutante, aflate între ruralitate și urbanitate.
Aceste grădini sunt un model pentru proiectul nostru pentru că acolo e o
comunitate bine definită de mănăștureni. Acum, în 2018, nu mai vorbim despre grădinărit
urban în oraș, ci s-a ajuns să se planifice construirea a două blocuri tocmai
peste grădinile pe care le-am admirat și care ne-au atras în zonă[4]. Deci nu numai
că s-a uitat complet de ideea de grădini urbane la Cluj, dar asistăm
neputincioși la distrugerea celor existente. Or, cred că e de datoria noastră
ca proiect sau a noastră ca actori urbani să facem ca aceste practici să
conteze în fața unui proiect imobiliar. Trebuie să readucem în discuție faptul că
astfel de practici sunt valoroase și trebuie păstrate în interiorul orașului.
 |
| Foto 4. Dezbatere la Cinema Dacia despre proiectul imobiliar care se suprapune peste grădinile urbane din zona “La Terenuri”. În mijlocul grupului de locuitori și actori implicați se află macheta zonei cu cele 2 cutii reprezentând noile construcții © Radu Gaciu |
L: Cum gândim dincolo de proprietate, nu în sensul de
ignorare a proprietății private, dar cum gândim dincolo de capital, cum apărăm
interesul comun? OK, e proprietatea cuiva, de ce nu a intervenit Primăria să
spună: „Cumpărăm noi terenul ăsta. Vrem să păstrăm grădinăritul în oraș.” E cool să avem grădini în școli, să mâncăm
sănătos, brusc în magazine au apărut produse bio. Le cumperi, dar nu stai să te gândești că poate grădinile din
Mănăștur sunt mai aproape de tine decât produsul bio care vine de nu știu unde.
S: Dacă stăm să facem un timeline, observăm că în timp ce se vehicula ideea să avem grădini
urbane pentru clujeni, încep să se miște lucrurile cu revendicările în zona „La
Terenuri”. Practic în acest moment (la începutul anilor 2010) se discuta despre
noul Plan Urbanistic General. Observăm retroactiv că de atunci unele zone din acest
plan își schimbă subtil regimul din verde neconstruibil în construibil, cu
anumite restricții, regim de înălțime, etc. Astfel s-a ajuns în varianta
PUG-ului din 2015 să se poată construi peste unele grădini din zona noastră.
Vedem iarăși un fel de dualitate a Primăriei în modul de acționare în
producerea orașului. Se lucrează pe mai multe planuri în paralel: pe de-o parte
activiștii primesc firimituri prin finanțări de proiecte culturale, pe de altă
parte, investitorul privat își primește terenul construibil în aceași parte de
oraș.
L: Exact acest lucru l-a zis primarul Emil Boc la o întâlnire
a oamenilor de afaceri din Cluj: în zona „La Terenuri” va fi o investiție
imobiliară și se va ține cont și de zona verde, „părculețul” activat de Colectiv
A. Primăria vrea să împace pe toată lumea, nu vrea să împace doar privatul.
Evident că există o presiune constantă din partea societății civile să se
realizeze niște lucruri, să se blocheze altele, vezi cazul Someșului. Totuși ar
trebui să fim mulțumiți că primarul balansează deciziile. Noi suntem cei care
scurtcircuităm planurile care înainte erau strict între stat și privat. Cu un lucru
constant, anual am reușit să le influențăm deciziile.
S: Deci poziția ta e moderată în acest caz. Pentru că pe
deoparte Primăria renunță la grădinile urbane, dar pe de altă parte dă
cartierului viitorul parc sportiv „La Terenuri”? Deci ți se pare fair acest troc?
L: Trebuie să vedem și partea plină a paharului, noi,
AltArt-ul și alții suntem un indicator că societatea civilă e trează și că,
dacă nu eram noi acolo, probabil în zonă era o pepinieră de blocuri. Că nu a
ieșit exact ce vrem noi, e altă treabă. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de
micile victorii, să acceptăm micile înfrângeri și să fim conștienți constant de contextul actual
urban. Cred că ne-am pierdut energia să ne opunem mereu. Ne-am opus la prea
multe lucruri din oraș. Când era în pericol Someșul, toți ne-am implicat!
S: Și asta e foarte bine!
L: E bine, dar în același timp ne-am consumat foarte mult
energiile. Și atunci colectivul „La Terenuri” trebuie să învețe să accepte
lucrurile și așa cum sunt. Mie mi se pare o victorie dacă vedem partea verde
transformată în parc... că apar și niște blocuri este, de fapt, prețul plătit.
S: Apropo de chestia asta, am cunoscut la o conferință un
locuitor din Londra, Richard Lee de la justspace.org.uk ,care la întrebarea „din
perspectiva cărui ONG vorbește” a răspuns foarte sincer că nu vorbește din
perspectiva unui ONG. Perspectiva și interesele unui ONG, chiar dacă acesta lucrează
în comunitate, sunt total diferite de perspectiva și interesele unui locuitor
al unei zone. Deci noi doi, actori urbani ai schimbării, avem o perspectivă
total diferită, apropos de acceptarea trocului grădini urbane versus parc
sportiv. Trebuie să înțelegem acest mecanism de producere al urbanului, chiar
daca nu e ceea ce vrem noi. Perspectiva noastră asupra cum trebuie să se
schimbe orașul e una idealistă.
L: E o mișcare de rac, am câștigat 3 pași în față și unul
înapoi! Dar cum continuăm această muncă, dincolo de mecanisme pur locale precum
cele descrise mai sus? Cum ajungem să transferăm knowledge-ul și experiențele acumulate?
S: Aici ajungem la discuția că noi vrem ca acest knowledge să fie transferat la modul
ideal. Adică noi, cu bagajul nostru de cunoștințe, cu referințele noastre, cu
toate doctoratele noastre în spate, ne-am creat o imagine idealizată despre cum
ar trebui să funcționeze ce lăsăm în urmă. Așa cum avem și o proiecție utopică
despre cum trebuie să arate spațiul după ce vom fi plecat: „Nu ne place cum
arată și funcționează Cinema Dacia, noi am fi făcut altcumva.”, dar uite că
funcționează și fără noi, (mai prost, cei drept!).
L: Oamenii ca noi, pionierii urbani, tot timpul au fost
mult mai critici la modul cum se produce orașul decât alții concitadini, având
tot timpul termeni de comparație: vizite la inițiative similare, exemple
studiate etc. Vrem tot timpul mult mai bine, avem un standard foarte înalt. Eu
pot zice ca am obținut jumătate din cât voiam în proiectul „La Terenuri”. Dezamăgirea
noastră provine din faptul că mereu am perceput acest standard ideal ca pe unul
real, am proiectat idealist
scenarii prea optimiste, am vrut un proiect total și fără compromisuri. Așa ceva nu este posibil într-un oraș cu
dinamica Clujului.
S: Ne-am proiectat o imagine ideală și am crezut că
această producere a orașului depinde doar de noi, dar de fapt depinde de atât
de mulți stakeholders care se află în
jurul acestei bucăți de oraș. În
realitate, ceea ce ne-am imaginat noi e diferit de ceea ce și-a imaginat
Primăria, investitorul sau locuitorii. Orașul este o rezultantă de forțe, e
bine că există atât de multe forțe la Cluj!
[1]Descrierea proiectului european: https://www.up2europe.eu/european/projects/landscape-choreography-from-wasted-land-to-shared-space_126863.html.
Link accesat la 25 octombrie 2018.
[2] Colectivul “La Terenuri” a aflat această veste de la radio: http://manastur.info/primii-pasi-spre-realizarea-bazei-sportive-si-de-agrement-la-terenuri-cartierul-manastur/.
Ideea de parc în zona “La Terenuri” a fost adusă în discuție încă din 2016, când
s-au strâns peste 1700 de semnături în acest sens: https://campaniamea.declic.ro/petitions/dorim-ca-zona-verde-la-terenuri-manastur-sa-fie-transformata-in-parc-public-pentru-manastureni.
Link-uri accesate la 25 octombrie 2018.
[3] Complexul “model” se află în partea estică a orașului și a fost construit
tot printr-o licitație publică: https://complexsportivgheorgheni.ro/.
Link accesat la 25 octombrie 2018.
[4] O dezbatere cu locuitorii pe această temă s-a organizat la Cinema Dacia http://www.slicker.ro/2018/04/12/dezbatere-noi-constructii-la-terenuri/.
Link accesat la 25 octombrie 2018.
Comments
Post a Comment